Avioane de recunoastere si supraveghere (I)

Avionul de recunoastere a fost initial un avion militar proiectat pentru a realiza colectarea de imagini, observarea manevrelor inamicului sau reglarea tirului de artilerie.

Cu timpul, odata cu dezvoltarea tehnologica, acest rol a fost crescut : acum avioanele sunt folosite pentruimagery intelligence (IMINT), signals intelligence (SIGINT – clasificate in COMINT – receptia comunicatiilor intre persoane si ELINT   – informatii de la alte surse decat convorbiri telefonice, text sau email ) .
De fapt, aceste  sisteme sunt forme de strangere a informatiilor de diverse tipuri, toate facand parte din domeniul culegerii de informatii (intelligence gathering).

Scurta istorie

Dupa Revolutia franceza, Charles Coutelle a  facut studii folosind balonul L’ Entreprenant, acesta fiind considerat primul aparat de zbor de recunoastere, utilizat prima oara in batalia de la Fleurus  in conflictul cu Austria din anul 1794.

Balon observare

Ulterior, baloanele de observatie au fost folosite in timpul razboiului civil american (1861-1865) si a celui franco-prusac (1870-1871), iar englezii le-au folosit in razboaiele cu burii in Africa de Sud.

Dupa aparitia aparatului de fotografiat, au fost realizate si primele fotografii aeriene in scop de recunoastere, din baloane sau zmee.

Fotografiere din zmeu

La inceputul secolului XX  au fost folositi si porumbeii pentru fotografierea aeriana.

Fotografie dintr-o racheta lansata de Alfred Nobel – 1896

Au fost facute si incercari de folosire a aparatelor de fotografiat montate pe diverse tipuri de rachete, dar, in final, avioanele s-au dovedit a fi ideale pentru recunoasterea aeriana.

In timpul WWI, s-a atins apogeul folosirii baloanelor de observatie in principal pentru reglarea tirului de artilerie. Observatori aflati in astfel de baloane la diverse altitudini, puteau vedea efectele tirului la cativa kilometri distanta ai transmiteau datele la sol prin telefon. Ridicate la o inaltime de pana la 2000 m si ancorate de sol, aceste platforme erau instabile la vant si tinte usoare de doborat de avioanele de vanatoare.

Germanii au folosit si Zeppeline, mai ales pentru recunoastere maritima.

Observator german lansand o racheta de semnalizare

 Balon romanesc de observatie WWI

Balon german distrus de un avion al aliatilor

Prima misiune de recunoastere aeriana efectuata din avion, a avut loc in timpul razboiului italo-turc pe data de 23 octombrie 1911 de catre pilotul italian cpt. Carlo Plazza in Libia.

Au urmat apoi primele misiuni desfasurate in razboaiele balcanice 1912-1913, de catre mercenari nemti in slujba otomanilor si de bulgari.

WWI

Recunoasterea aeriana a fost cea mai importanta din misiunile efectuate de fortele aeriene ale tarilor aflate in conflict pe parcursul WWI.

Desi publicul a fost atras de asi ca RichthofenBishop Guynemer si Rickenbacker , pilotii si observatorii aerieni au avut un rol esential, chiar daca nu asa spectaculos ca cel al vanatorilor, pe toate fronturile din acest razboi.

Acuratetea informatiile culese si transmise rapid a schimbat modul de derulare a actiunilor de lupta, in primul rand prin cresterea eficacitatii barajelor de artilerie, acestea producand cele mai multe victime dintre toate armele.

Aviatia in acea perioada era departe de a fi o arma puternica din punct de vedere al capacitatii de distrugere. Avioanele erau destul de firave si cu o putere de foc redusa, nefiind capabile de a produce mari daune inamicului.

Spectaculoasele lupte intre vanatori aveau de fapt ca scop asigurarea protectiei pentru avioanele de recunoastere, care pe baza informatiilor culese, dirijau eficient artileria.

La izbucnirea razboiului, Franta avea 141 avioane de recunoastere, Germania 285, iar Marea Britanie a trimis 50 de avioane pentru forta sa expeditionara.

Au existat astfel de aparate folosite si de Austro Ungaria, Italia si Rusia.

Pana atunci, pentru colectarea de informatii era folosita cavaleria, devenita neutilizabila in cazul razboaielor din transee.

La inceputul razboiului, nu exista o doctrina pentru recunoasterea aeriana, aceasta fiind dezvoltata pe baza experientelor, de foarte multe ori tragice, acumulate  pe parcursul misiunilor.

Echipajele acestor tip de avioane au avut o rata a mortalitatii foarte ridicata.

In aprilie 1917, cunoscuta ca luna sangeroasa pentru aviatia aliatilor, speranta medie de supravietuire pentru pilotii de recunoastere era de 69 ore de zbor.

Initial, pilotii avioanelor efectuau o recunoastere vizuala, eventual schitand pe harta in timpul zborului principalele observatii.

Recunoasterea aeriana putea deja preveni ofensive iminente, folosea la identificarea pozitiilor inamice sau amice, eventual concentrarea de trupe,  conducea eficient  artileria.

Daca dirijarea focului din baloane era limitata, avioanele de recunoastere au marit raza la 20 km, respectiv raza normala de actiune a artileriei din acea perioada.

Treptat, au ajuns sa penetreze 80-90 km in spatele liniilor inamice, zburand la peste 6 000 m.

Pentru dirijarea focului de artilerie, s-a incercat transmiterea de mesaje scrise lansate din avion, folosirea de rachete de semnalizare sau efectuarea de manevre acrobatice codate.

Problemele au fost rezolvate dupa montarea primelor aparate de radio la bord, incepand cu 1915, care erau de fapt doar transmitatoare in Morse, fara a fi si receivere.

Initial, s-a incercat folosirea aparatelor foto operate manual de catre piloti, rezultatele fiind de slaba calitate.

Treptat, s-a trecut la camerele foto verticale, comandate de un operator specializat, montate in avioane biloc tandem. Aceste avioane aveau initial o viteza mica si o altitudine joasa, fiind victime sigure ale apararii antiaeriene si ale vanatorilor. Majoritatea nu aveau armament la bord, de multe ori echipajele folosind arme improvizate.

Avion B.E.2c al Royal Flying Corps

Aparate foto Zeiss

Camerele foto montate vertical erau destul de voluminoase si grele, fiind dificil de montat pe avioanele usoare. Aliatii au realizat o standardizare, folosind aparate cu placi fotografice de 18×24 cm si distanta focala  de 25, 50 si 120 cm, cea mai folosita fiind cea de 50 cm.

Aparatele foto germane si italiene foloseau, in general, placi fotografice 12×18 cm.

In acea perioada, se foloseau placi de sticla pentru realizarea negativului, filmul fotografic fiind inca nesatisfacator ca si calitate a imaginilor obtinute.
Operatorul foto trebuia sa schimbe placile, lucru destul de dificil, considerand ca la 6000 m temperatura este de -25 C iar cabinele erau deschise.

Primele sisteme de oxigen avion Gotha
Costum de zbor cu masca incalzita electric
Rumpler C VII – plafon 7500 m

Varianta denumita Rubild, in care tot armamentul a fost inalaturat si inlocuit cu aparate foto, a avut cele mai bune performante dintre avioanele de recunoastere din timpul WW1. Cu un plafon de 7500 m si viteza de 160 km/h la o altitudine de 6000 m, a fost practic invulnerabil in fata vanatorilor aliati, care nu atingeau aceste altitudini. A existat si o varianta inarmata de recunoastere dotata doar cu radio.

Avioanele de recunoastere lansate de la bordul navelor de lupta , precum si hidroavioanele, au schimbat practic razboiul pe mare.

Sopwith 1 1/2 Strutter  lansat de pe HMS Australia 1918

[embedded content]

Frederick Charles Victor Laws a început experimente în fotografie aeriană în 1912, folosind  dirijabile. El a descoperit că fotografiile verticale realizate cu suprapunere de imagini, ar putea fi folosite pentru a crea un efect stereoscopic,  generand astfel o percepție de adâncime ce putea ajuta în cartografiere și culegerea de informatii.

Piloții englezi au început să folosească aparate de fotografiat pentru a-și înregistra observațiile în 1914, iar in bătălia de la Neuve Chapelle, din 1915, a fost fotografiat întregul sistem de tranșee german.

În 1916, Imperiul Austro-Ungar a făcut fotografii aeriene verticale  deasupra Italiei pentru a realiza hărți detaliate.

Fotografie aeriana 1915

Cele mai performante aparate au fost realizate de Carl Zeiss, aliatii reusind o calitate similara doar dupa implicarea americanilor in razboi.

Odata cu folosirea recunoasterii aeriene, a fost necesara organizarea comunicarii si interpretarii rapide a rezultatelor. Dupa aterizare, placile erau rapid developate, se faceau copii care erau distribuite catre comandanti.

In 1916, intregul proces dura circa 30 minute, asigurand informatii proaspete despre situatia frontului.
Armata franceză a elaborat proceduri pentru a distribui fotografiile imprimate comandanților de teren în timp record.
A fost necesara formarea de personal antrenat in interpretarea fotografiilor, pentru imaginile aeriene normale si cele stereoscopice. Acestia trebuiau sa cunoasca bine echipamentul de la sol, sa foloseasca umbrele pentru estimarea dimensiunilor, sa distinga camuflajul si tintele false.
In acelasi timp, a fost dezvoltat un sistem standardizat de adnotari  si prezentare a informatiilor.
Dezvoltarea a fost facilitata de tipul de razboi static, bazat pe fortificatii.
Pentru a impiedica recunoasterea aeriana, au fost construite avioane de vanatoare din ce in ce mai performante. Scopul lor era doborarea avioanelor de recunoastere si a vanatorilor inamici, pentru a proteja propriile avioane de recunoastere.
Desi spectaculoase, dogfighturile din WW1 au avut ca scop de fapt protectia contra obtinerii de informatii prin recunoastere aeriana.
Jumatate din victoriile aeriene ale lui Richthofen, au fost realizate contra avioanelor de recunoastere.
In acelasi scop, a existat o dezvoltare rapida a artileriei antiaeriene.
In cei patru ani de razboi, comandantii au invatat importanta folosirii recunoasterii aeriene , informatiile obtinute eliminand atacurile masive surpriza. Monitorizarea permanenta a inamicului asigura observarea oricaror miscari sau modificari ale situatiei tactice, inclusiv urmele lasate pe sol.
Până la sfârșitul războiului, camerele aeriene au crescut dramatic în acuratete și putere focală fiind folosite din ce în ce mai frecvent.  In anul 1918 aparatele foto germane puteau realiza imagini de la o altitudine de 5000 m, in care se disting urmele de pasi in noroi,
In perioada de pana în 1918 ambele părți au fotografiat întregul front de două ori pe zi și au colectat peste jumătate de milion de fotografii de la începutul conflictului.
Au fost create mari panoplii gen foto-mozaic, cu intreg frontul de vest realizat la scara 1:8000, actualizate permanent.

Practic recunoasterea aeriana si-a castigat un rol esential in derularea razboaielor moderne.

Grigore Leoveanu

Cititi mai departe articolul pe: Avioane de recunoastere si supraveghere (I)

We will be happy to hear your thoughts

Leave a reply

*

error: Content is protected !!